Momente

 

Ajungem la spital. La coborâre din maşina, Elena mă întreabă dacă vin la priveghi în seara asta. Îi spun că voi  încerca să ajung. Ne despărţim şi fiecare merge la secţia ei. Eu la secţia a doua, iar ea la a patra. Mă îndrept cu paşi repezi spre secţie. Preţ de câteva clipe adulmec mirosul de frunze căzute, văd culorile copacilor, simt cum primele raze de soare îmi încălzesc faţa. Asta da înviorare. Bineînţeles, ce-i frumos nu durează.

-Sărut-mâna doamnă doctor!

Era pacienta mea: Chiva Lenuţa. Are 57 de ani. Prima internare a avut-o la dr. Pavel. Avea 35 de ani. Soţ decedat în accident. S-a îmbătat şi a vrut să se sinucidă. A fost oprită de cumnata ei în timp ce se agăţa de sfoara legată de un copac din curte. Au chemat poliţia şi au adus-o aici. Sub tratament şi psihoterapie a trecut peste tentativa de sinucidere, dar alcoolul nu l-a lăsat. Nu ia tratament când este acasă. Când se simte foarte singură şi tristă îşi îneacă amarul în alcool. Face scandal. E adusă cu poliţia aici unde oamenii îi ştiu problemele. După câteva zile îşi revine ca apoi să o ia de la capăt.

Prima internare la mine a fost chiar în prima mea gardă la spitalul ăsta. Bineînţeles, adusă de poliţişti într-o stare deplorabilă. Nespălată de două săptămâni. Cu mâini murdare şi unghii mari , dar date cu ojă roz. Îmbrăcată în negru ( ea ţine doliu, dar doar la beţie), duhind a băutură. Ba plângea, ba îi blestema pe poliţişti să îi ardă focul, să îi cânte ăi cu coarne. Intru în camera de gardă şi după privirea colegilor mei, îmi dau seama că e ceva dubios la mijloc. Mă apropii de ea şi o întreb cum se numeşte.

-Chiva. Chiva Elena. 

Aşa începem conversaţia  de unde voi afla detaliile vieţii ei. Plânge şi îmi promite că lasă băutura. Atunci am crezut-o…acum o tratez. 

Revenind în întâmpinarea mea. Îşi bagă mâna pe braţul meu ca şi cum am fi mers la braţ. Încerc să îi dau de înţeles că mă grăbesc, dar ea ştie un lucru: e bucuroasă că ne revedem, dar nu e fericită că a ajuns iar aici din cauza alcoolului.  Mă conduce până la uşa cabinetului asistentelor , unde o asigur că mai târziu ne vedem la vizită. Până atunci să servească micul-dejun . Zis şi făcut. Ea spre oficiul alimentar, eu intru în cabinet. Reuşesc să culeg repede câteva informaţii. Toţi pacienţii mei au fost bine peste noapte. Veştile astea m-au liniştit, ţinând cont de cât de bine mi-am început ziua. Am plecat uşurată spre cabinetul meu ca să mă schimb.

Vizitele nu au adus alte noutăţi  şi ziua a decurs cât se poate de liniştită. Spre final, am redus doza de medicamente pentru unii pacienţi, am scris evoluţiile şi chiar am reuşit să scriu externările de a doua zi în calculator. 

Era deja 16:30. Elena îmi dă mesaj ca să o mai aştept 20 de minute. Cât apuc să mă aranjez, timpul a trecut. Bag cheia în contact şi plec să o iau pe Elena. În sfârşit mergeam acasă. Ed Sheeran- I see fire.

 Va urma…

<div class='sharedaddy sd-block sd-like jetpack-likes-widget-wrapper jetpack-likes-widget-unloaded' id='like-post-wrapper-103532497-7909-678e538488943' data-src='https://widgets.wp.com/likes/?ver=13.8.1#blog_id=103532497&post_id=7909&origin=damianirimescu.ro&obj_id=103532497-7909-678e538488943&n=1' data-name='like-post-frame-103532497-7909-678e538488943' data-title='Apreciază sau republică'><h3 class="sd-title">Apreciază:</h3><div class='likes-widget-placeholder post-likes-widget-placeholder' style='height: 55px;'><span class='button'><span>Apreciază</span></span> <span class="loading">Încarc...</span></div><span class='sd-text-color'></span><a class='sd-link-color'></a></div>