Mai bine de atât nu se putea
Am deschis ușa. El mă aștepta acolo așa cum îl știam. Nu prea impunător, dar clasic. El îmi ascultase cele mai intime gânduri, temeri, iar la atingerea mea îmi încânta auzul cu cele mai frumoase sunete. Era Bosendorf-ul meu cu coadă lungă și totodată motivul pentru care venisem după o perioada atât de lungă în aceasta cameră. Față în față cu el stătea OldDutch-ul , biroul meu încă de pe timpul facultății. El e martorul tăcut al nopților de învățat și de adormit cu capul pe el. Pe peretele de lângă birou, din podea pana în tavan se întindea maiestuoasa biblioteca. Cărțile, toate cumpărate de mine, așezate după tipul lor și anul apariției, erau pentru ea o haina de clasa pentru o doamna eleganta. Am aprins veiozele din stânga și din dreapta pianului. Mi-am tras scaunul aproape de pian și m-am lăsat dusa de val. Melancolia mea era flamanda după Giovanni Marradi- Those were the days. In timp ce cantam, gândul deja îmi era înapoi în copilărie. Undeva în Sighișoara, în rezervația de stejari seculari de la Breite. Aveam cinci ani, dar îmi amintesc cuvintele bunicii mele:” Stejarii sunt falnici, au o statura atât de impunătoare. Sunt simbol al puterii, al gloriei militare, simbol chiar al nemuririi. Însă, cu atâtea calități, ei nu sunt maleabili. Vine furtuna și rămân semeti, apoi se rup. Și la ce e buna atâta fala dacă în furtuna nu reziști? ” Din toată amintirea, îmi vine în minte ca a trecut aproape un an de când nu mai e el.
Purtam în interior acest dialog cu el. Ii spuneam cu patos ca durerea pierderii lui m-a marcat. Ca o simt ca o povara ce îmi apasă inima. Modul tau de a iubi? Unul frumos. Vulgar? Uneori. Îmi plăcea modul în care îmi intelegeai sufletul. Aveam nevoie de foarte multa acceptare și afecțiune. Mi le-ai dăruit. Îmi aduc atât de bine aminte toate momentele cu tine. Oare și tu ai sufletul nevindecat? As vrea sa iți spun ca îmi e dor. Și da, am fugit de tine. De unde am avut atâta putere sa te las? Am iubit îmbrățișarea ta, ceea ce îmi spuneai, cum visam amândoi…Cum eram noi…și restul. Iarta-ma! Mi-am călcat de prea multe ori pe suflet ca sa nu o fac și acum. Te-am iubit. Giovanni Marradi- Innocence. Îți scriu ultimele versuri așa cum o făceam odata:
Ţi-a putrezit în alb părul, iubite!
Sub atâtea poveri purtate
În iernile atâtor ani trecuţi.
Cu ochi nestinşi de damful atâtor morţi vazuţi
Priveşti trist prin fereastră toamna abia sosită.
Din ochi îţi curg lacrimi,
scurte, dese
Şi te-ngâni cu vântul prin poteci.
Străbaţi cu gândul, desigur, fără voie
În ton melancolic tot ce te-a rănit profund
Tresari o clipă, apoi te scuturi..
Respiri adânc, acum totul e vis.
Strigi, ba chiar urli după primavară
Însă nu eşti auzit,
ea însăşi cazu pradă’a timpului trecut.
La un flaut vechi, cu aripi şi cu cioc
Ea-şi ciripeşte tristul cânt şi îşi aşteaptă
Al lumii rânduielii loc.
Printre flori căzute şi ruginite
Din frunze putrezite şi noroi
Din asfalt, din pietre, din amintiri
Din ploi de toamnă şi suspine
Ne-am regăsit într-un final amândoi.
Tu cu mâna-ţi tremurândă
Şi cu părul alb şi putrezit,
Eu cu faţa-mi tristă şi trupu-mi îmbătrânit
Ca semne ale vieţii mortuare
Căutăm în zadar un zâmbet de soare,
Al unei primăveri ce va renaşte
Sub un cer albastru, flori şi cântec
Fără lacrimi, păr alb şi disperare.
La sfârșit lacrimile curgeau pe obraji. Nu îmi doream asta, dar trebuia sa o fac. Nu mă descărcasem demult. Am petrecut câteva ore bune cântând diferite melodii. Rasfoind printre amintiri. În sfârșit scăpasem de toată tensiunea. Mă departez de pian. Iau cartea „Răscumpărata prin iubire” de Francine Rivers, Prince Stirbey-ul, un pahar și mă așez pe podea… M-am trezit când cineva suna la ușă neîntrerupt.
Va urma!
Foarte frumos … amintiri , trairi si toate cele la un loc .. ceva ce rar poti sa citesti !