Fulgi de nea

Ploua şi ploua încet în momentul în care a ieşit din casă. Îşi închide geaca şi se gândeşte să îşi pună gluga. Până la urmă, trebuie să aibă grijă de el, nu ar vrea să răcească şi să fie nevoit să stea în pat, nu? Ajunge la locul să de muncă şi stă şi se gândeşte: ce voi face eu diseară? Ploaia asta e măruntă şi este perfectă pentru o plimbare uşoară, alene, prin parc. Se apucă de lucru şi munceşte. Este concentrat pe ceea ce face. Atât de concentrat încât nu realizează ceea ce în exterior se întâmplă. Aşa se întâmplă cu el când îşi fixează toată atenţia asupra unui lucru, pierde contactul cu realitatea. Mintea lui este ocupată numai cu rezolvarea acelui punct de atenţie. Pe ici, pe acolo, frânturi de căni de ness, făcute de mâna lui. Întinde mâna şi îşi aduce paharul la gură ca să tragă câte un sorb din ea. Exteriorul lui se schimbă, însă nu şi interiorul, rămânând concentrat. Aude zgomote, primul semn că lumea de afară îl cheamă. Chicote, ţipături ca şi cum lumea s-ar juca, s-ar bucura ca un copil. Ce să fie? Se ridică încet, îşi ia plictisit paharul şi se duce pe balcon. Rămâne încremenit. Lumea era în plină schimbare. Fulgi de nea, ascunşi printre picături de ploaie îşi făceau apariţia. Nu sta mult ca din lapoviţă se transforma într-o ninsoare în adevăratul sens al cuvântului. Agitaţia îşi făcea loc, era un leu prins într-o cuşcă, un câine într-o lesă, ar fi vrut să plece, să alerge, să se plimbe, să guste momentul, clipa din plin, să îl trăiască la maxim, însă munca nu îl lăsa. Totuşi, face o mică escapadă să cumpere nişte saleuri.

Seara, ninsoarea prinde formă, pe jos deja strat de zăpadă destul de măricel, vreo 10-15 cm. Inima lui, ca a unui copil atunci când vede prima zăpadă căzând. Oferta de bulgăreală primită de la nişte prieteni era tot ce aştepta. Nu conta cu ce e îmbrăcat, nu conta că nu e pregătit pentru o bulgăreală, nu avea mănuşşi , nici căciulă, nici fular. Avea zăpadă, avea momentul. Atât avea nevoie. Era el, în sinea lui într-o fericire incredibilă, greu de exteriorizat. Aşteptase asta aşa de mult încât aproape îi dădeau lacrimile de fericire. Bulgăreala începe, aleargă, de când nu a mai alergat prin zăpadă, băltoci, umezeală, trânteală, nu conta. Le făcea, le gusta, era ca un cient extrem de pretenţios care înainte să se apuce să mănânce în adevăratul sens al cuvântului lua o bucăţică, o băga în gură şi apoi începea procesul de degustare, de analiză din toate punctele de vedere. Aşa era şi el, degusta puţin şi apoi când plăcerea devenea mare, se apuca să înfulece cu toată pofta din acea clipă şi din acel moment, satisfăcându-şi toate simţurile pe deplin. Un joc de biliard după o bulgăreală nebună, un moment de linişte şi de siestă. Totul părea liniştit, că era de ajuns….el voia mai mult, simţea momentul, simţea fulgii mai mult şi mai mult. Simţea zăpada şi chemarea ei. Voia mai mult, voia o plimbare prin mijlocul străzii. Nebunia dădea pe din afară. Clocotea şi fierbea în interiorul lui dorinţa aceasta de satisfacţie a inimii sale. Nimic nu părea mai important decât dorinţa aceasta arzătoare din interiorul său. Se ridică totşi..şi el de pe scaun, îşi anunţă intenţiile: în parc, vine cineva?