The mountain….
În acel loc stăteau ca şi cum ar fi fost puse la păstrare sentimente, g’nduri, întrebări. Era la poalele lui, se uita la măreţia lui şi îi vedea toată splendoarea. Era ca şi cum uşa necunoscutului se deschisese încă o dată. Nu-i nimic rău în a te aventura pe cărări neumblate şi necunoscute, în a trage acel aer specific ce-ţi intră pe căile respiratorii. Oxigen pur, curat, un fel de curăţenie în plămâni, infestaţi cu aerul poluat din oraş. Pe măsură ce înainta aerul devenea din ce în ce mai rarefiat. Aşa de bun era, încât mintea lui era curăţată de toate gândurile prosteşti pe care le putae avea. The winner takes it all într-adevăr era acolo. Era ca şi cum se apropia de podium. Reuşise imposibilul. Se luptase cu el însuşi cu tot şi se uita înapoi văzând cum el era luat de valul prospeţimii, era flushed away de tot. Zâmbea. Reuşise ceea ce îşi dorise timp îndelungat : liniştea lui interioară. Urca şi mai mult. Priveliştea începea să devină aşa de plăcută. Un vânt, zăpadă. Începea să intre sub plapuma de nea, să fie acoperit de ea. Să se simtă în largul lui. Inima lui bătea puternic şi repede. Era ca o sobă, ca un foc ce începea să fie din ce în ce mai mare şi mai puternic. Sângele era fierbinte în frigul de pe munte. Lui îi era cald. Se trezise încet, încet. Se uita la cer ca şi cum ar fi deschis ochii după o perioadă lungă de somn, de inconştienţă- Urca mai mult, acum vedea doar acest ansamblu de alb şi verde, pe lângă razele soarelui puternic şi strălucitor ce făcea lumină atât în sufletul lui cât şi în mintea lui.
Se trezise şi era aproape de podium să urce pe el, acolo în vârf. Să zâmbească puternic. Era aproape, mai avea de urcat. Un vânt puternic s-a pus. Asa de puternic de îţi tăia faţa pe din două. Cum îşi închidea ploapele pentru a-şi feri ochii de frigul crunt, de fapt în interior, ochii lui se deschiseseră şi vedea lumina puternică şi căldura din împrejur. Cu toate că vântul devenea mai puternic, era aşa de aproape de a fi the winner takes it all.
Trebuie să te lupţi cu tine însuţi lupa aceea aprigă dintre raşiune şi inimă. Un război total când te laşi purtat de val, când o să gândeşti la sânge? Ce decizie să iei? Atunci când eşti pus faţă în faţă cu situaţia împlinită? Mai este loc de întrebări? Nu, e loc doar de responsabilitae pe care ţi-o asumi după ce fapta a fost împlinită. El era acum aproape, îşi vedea propriul eu învins, doborât. Îşi vedea sufletul plin de lumină şi de o căldură incredibilă. Îşi închide ochii şi urcă cu ochii închişi pentru că lacrimile îl copleşeau de bucurie. A reuşit! A urcat, e în vârf, iar în faţa lui este premiul lui. Este renaşterea de care avea nevoie. Acea liniţte pe care şi-o dorea cu toată inima, după care tânjea spiritul său. Pacea îl inundă, cade în genunchi, nu de oboseală ci de mulţumire. Se întinde pe spate şi priveşte la cerul albastru. Se uită mai atent şi vede luna. E aşa de frumoasă şi de liniştită şi totuşi atât de misterioasă. Muntele îi vorbea, vântul îi trecea prin piept şi îi atingea inima, primea o energie revitalinzantă. Scotea afară întunericul şi se umplea de dragoste, dragoste pentru acele lucruri care contau cu adevărat. Însă. se opreşte pentru o cliăî ca în Into the wild, fericirea e deplină şi absolută doar atunci când e împărtăşită cu cineva pe care îl iubeşti din toată inima. Zâmbeşte, ştiu că e cineva acolo în această vastă întindere denumită Pământ care îmi este jumătatea mea. Nu o ştiu şi totuşi o simt, se gândeşte la mine aşa cum mă gândeasc şi eu la ea. Suntem uniţi prin gânduri, râde şi se zice că suntem conectaţi prin interent, când de fapt prin gânduri avem stabilite relaţii mai puternice. Da, acolo în acel loc, pe vârf, stătea demn şi mândru. Era un învingător care câştiga totul. Câştiga ceea ce contează cu adevărat-LUPTA CU EL ÎNSUŞI. The winner takes it all!
Asta e un mini – hymalaia :)) e frumos e .. totul alb..