Pădurea liniştitoare
Plouă, fulgeră şi tună. Lumini puternice ce îi captează atenţia într-un moment de concentrare maximă. Deschide ochii clar şi realizează unde se află. În acelaşi loc pe care îl vizitează zi de ti, de luni până vineri. Se află la serviciu, muncind, concentrându-se pe ceea ce trebuia să facă.
Zgomotul produs de tunet îi provoacă mintea să îşi aducă aminte weekend-ul care tocmai a trecut. Îşi aduce aminte ziua de vineri, probabil cea mai stresantă zi din viaţa lui când avea de predat un proiect. A deadline, primul său deadline. A lucrat sub presiune. Toţi cu care vorbiseră să plece la munte se întâlniseră, trenul era la cinci, el nu ştia dacă mai ajunge. De fapt, plecarea lui era condiţionată de termen. A lucrat rapid şi a depus un efort considerabil. Totuşi a ajuns la destinaţie, mai încolo, prinzând trenl după o cursp infernală prin oraş. În doar o oră s-a dus prin Valea Roşie până pe General Drăgălina să ia nişte bani, apoi în Real să cumpere un cort, apoi la gară, prinzând în ultima clipă trenul care începea să se mişte.
Ajuns la destinaţie, se reîntâlneşte cu ceilalţi, mici ajustări pe la bagaje şi se urcă în tren. Ajung în Herculane pe la 2:27. De acolo pe jos, până în centru ca să ia la ora cinci dimineaţa un microbuz. Ajunşi la locul de campare găsit mai sus de şosea pe lângă 7 Izvoare a îcenut să pună cortuirle şi se bage în cort să doarmă. Sâmbătă dimineaţa, trezirea, mâncare, căutre de lemne, a tăiat un butuc, a făcut baie în băile termale..Era să se înece, fiind pe o saltea se tot plimba pe râu până când l-a prins un curent puternic şi dorind să se întoarcă a căzut luptând împotriva curenţilor a pierdut, noroc să s-a prins de saltea şi că s-a scos la liman. Apa foarte rece, gheaţă, dar nu îi păsa, reuşise să scape cu viaţă.
Bronzat, relaxat, se întoarce şi face focul, căci soarele era pe picior de plecare. Era clar că în ultima noapte o face lată. Întotdeauna face aşa ceva. Dorind, cam ameţit rău de tot, să urce un munte, traversează râul Cerna, nepăsându-i că apa este rece ca gheaţa. A fugit pur şi simplu ca şi cum ar fi fost hipnotizat. Sare pe stânci, de la depărtare dacă îl vedea nu ziceai că era beat şi tocmai când ajunge într.un loc unde nu era nici o stâncă se bagă voit în apă, acceptând răcoarea. Ajunge pe celălalt mal, se uită în sus, vertical, aproape 90 de grade, o ia pe lateral şi începe să urce muntele. Ajunge până la jumătate pentru că nu mai era nici un copac de care să se agaţe. Nimic. Era doar o stâncă înaltă de 6 m care era verticală. Se lasă bătut şi se întoarce căzând încă o dată în râu, datorită curenţilor puternici. Ajuns înapoi, o vede. Rămâne un pic îngândurat, părul ei, ochii ei dulci, faţa de copil ce o are. Simţea ceva în interior şi nu ştia ce sentimente oare să fie. Prinsese drag de ea, îi plăcea să o ţină în braţe, îi plăcea să o privească, să fie lângă ea. Tot drumul a fost lângă el, a dormit în tren cu el, în braţele lui şi o privea..modul în care respira, felul în care se fâstâcea la pieptul lui. Şi somnul i s-a părut mai liniştitor cu ea în braţele lui. Duminică s-a întors..era ceva ce încă exista în minte lui. Întrebări şi gânduri..nu ştia ce să facă cu ele, nu era sigur de nimic, nici de ceea ce simte ea, nici ce îşi doreşte. Ştia doar c el voia să fie cu ea şi să îi îndeplinească toate visele, să fie cel puţin cel care o susţine, pentru că astfel, o poate vedea fericită, iar pentru el, din ce în ce mai mult asta conta, fericirea ei.
Mircea Florian – Padure Linistitoare
One comment