Căutarea sinelui
Sunetul valurilor care se loveau de ţărm l-au făcut să se trezeasca dintr-un vis urât. Înspăimântat şi neştiind unde se afla, aruncă o privire în jur. Un cer senin şi un norişor pe ici, pe colo. Nimic mai mult. Ca şi cum ar fi fost un pescăruş care se tot plimba pe cer, survolând locaţia. O plajă, un nisip fierbinte şi alb de îi făceau ochii să plângă. Soare puternic şi o căldură infernală. În spatele lui, o pădure cât de cât mare. Îşi pune întrebări unde se afla, ce s-a întâmplat cu el. Încet, încet parcă şi memoria îl lasă. Nu mai ştie cine este, amnezia înceăea să îşi facă loc. Probabil se lovise la cap, încercarea de aşi aduce aminte îi dădea dureri de cap. Cade în genunchi, simte în interiorul lui o drere, chiar dacă el nu ştie cine este, durerea persistă şi îl face să înţeleagă că ceva s-a întâmplat.
Un ţipăt parcă de eliberare, reuşeşte, să amortizeze durerea. Se duce spre pădure, în speranţa de a găsi un adăpost sau daca nu unelte sau instrumente cu care să îşi construiască un adăpost. Din ce în ce mai mult durerea interioară se transformă într-un dor. Dor de o persoană, oare de vine. Nu îşi aducea aminte nimic. O largă pustietate, nicio fiinţă nu se mai găsea pe acea insulă unde era el, frunze mari ale copacilor, ofereau o oarecare protecţia împotriva ploii, reuşise cu ajutorul unor buşteni găsiţi pe jos, căzuţi probabil după o furtună recentă. Are norocul de a găsi în mijlocul insulei, un iaz, imediat îşi face o undită, îşi dă os şiretele de la adidaşi, le legă împreună şi face în aşa fel încât cu o agrafă reuşeşte să facă un ac, ca să prindă peştele. Stătea pe mal, cu triocul şi pus pe capul lui pe post de pălărie, contra soarelui. Atenţia lui îi este atrasă de un nor.
Norul acela îl făcea să îşi aducă aminte de cuvinte. Îi veneau în cap direct la început fără nici un înţeles, dar pe parcurs se legau între ele. Ca şi bucăţile de puzzle când le pui împreună, le aşterni pe undeva jos, întins, reuşeşti atunci să vezi imaginea de ansamblu. Chipul ei începe să apară, iar curând piesele de puzzle prind viaţă, redând parcă un filmuleţ cu ea, când gătea, zâmbetul ei, felul în care gătea, atunci când o ţinea, în braţte, sărutul dintre ei doi.
Tocmai când era pe punctul de a-şi aduce aminte total, este trezit parcă de peştele prin cu undiţa făcută de el. Este mulţumit, are de unde să mânânce. Îşi strânge lemne pentru foc, după poziţia Soarelui realizează. ca seara să vină. Noroc cu un cuţit care îl purta cu el pentru oricare eventualitate, de vânătoare mic, la purtător, reuşeşte să îşi pregăteaşcă peştele, îl pune pe un băţ, deasupra focului şi îl prăjeşte. Se lasă pe spate cu privirea direct spre cer, plin de stele. În timp ce mesteca din el, ajunge din nou în acel loc al dorului şi al amintirilor. Îi este dor puternic, dar încep întrebările să vină năvală, de ce a ajuns aici, cine este el în continuare, cum de se simte aşa de singur, mai poate să fie el ajutat să iasă din acest loc pustiu ce nu îi găseşte nume. Detalii legate despre părul ei, mirosul ei, ochii ei, buzele ei, invadează mintea. Şi vocea ei îşi face apariţia în mintea lui. Îşi aduce aminte o melodie cântată de ea, îşi aduce aminte modul ei copilăros de a fi, felul în care dansează. Se pune în genunchi pentru că se oftică. Strânge în mână în pumn pământul din jurul focului. Oare a pierdut-o, oare el este mort, unde se află? Întrebări, voia răspunsuri la ele, neapărat. Nu îşi mai dorea pustietatea în care se afla el. O mică insulă şi în rest ocean albastru. O voia în braţele lui. Îşi ia peştele în mână, se lasă pe spate şi somnul parcă îl apucă.
Lacrimi încet să curgă pe obrazul lui, ochii înfierbântaţi de un dor pe care nu îl simţise de mult timp căuta o ieşire din acea pustietate, căuta drumul înapoi către ea, căuta calea spre ea. Adoarme cu lacrimi în ochi. însă , o cove nu îl lasă, o voce care îl strigă. Îl strigă pe nume, i se adresa corect. Răcoarea nopţii, răcoarea pustietăţii imense, îl copleşteşte.. Nici măcar focul de lângă el nu îl adăposteşte de această răcoare. Însă, vocea este exact aceeaşi voce cu cea care i-a venit în minte în acel puzzle, filmuleţ, îi încălzea sufletul, inima. Se ridică speriat, parcă cătând în jurul lui vocea, persoana. Un miros de oţet îi vine la nas, îl doboară, este puternic, simte palme peste faţa lui, simte strigarea, simte căldura, totul se întunecă, totul dispare, parcă a apucat pe un anumit drum de întoarcere la viaţă, presărat de întuneric, se uită în spate şi observă pustietatea, răcoarea întunecimii întinse peste tot. Îşi întoarce privirea în faţă unde simţea căldura. Este aproape, simte asta şi se bucură.
Deschide ochii şi vede oameni în jurul lui. Durerea de cap, automat îşi duce mâna la cap, se uita în palmă, sânge. Toţi răsuflă uşuraţi, se uită în jur şi lângă el este ea. Cu lacrimi înochi, uşurată. Eforturile ei nu au fost în zadar, a stat tot timpul lângă el, ţinându-l în braţte, având grijă de el. O ia în braţe şi o strânge puternic, îi spune : bine că te-am pierdut, mi-a fost dor de tine, credeam că te-am pierdut. Căzuse de pe un scaun, într-un pub. Euforia dansului, l-a trimis undeva, unde l-a făcut să cunoască ceea ce ar fi trebuit să ştie mai bine. Realizează asta. Toul se pune cap la cap, totul, inclusiv cine e el, unde se află, unde a fost şi ce s-a întâmplat. Plânge pentru că realizează căci în sufletul său, este numai pustietate, ziua prea fierbinte, fără un loc de răcoare, iar noaptea prea răcoare, prea frig, fără nici o sursă de căldură puternică. Pustiu şi întuneric, nu mai vrea sp fie aşa. Vrea schimbare, vrea să scape de acel întuneric ce îi inundă nu doar sufletul, ci şi inima.
Dorul era din cauza ei, îi era prea dor de ea, se ataşaşe de ea, îi intrase în sufletul lui, făcându-l conştient de starea mizerabilă în care se afla..făcuse cunoştiinţă cu el însuşi, cu interiorul său, ştia acum, ce trebuia făcut.
Vama Veche – Nu am chef azi
2 Commments