Cum trec anii și anii trec maică!

Când scriu acest articol, mă aflu într-un tren CFR spre Budapesta. Au trecut aproximativ vreo 10 ani de când am terminat Facultatea de Matematică-Informatică, secția Informatică din cadrul Universității din Craiova. Scriu acest articol pentru că sunt nostalgic și-mi doresc să expun viața studentului de acum 10 ani, atunci când călătoream cu trenul.

Studenția maică, una dintre cele mai frumoase perioade din tinerețea mea. Perioada când am fost student la facultate și tocam carnețelele de călătorii (alea cu 50% reducere la clasa II). Acum când scriu acest articol, mă aflu într-un tren spre Budapesta într-o cu totul și cu totul altă situație, față de acum 10 ani când mă plimbam cu trenul.

Aproape în fiecare sfârșit de weekend, când terminam serviciul (m-am angajat încă din anul I de facultate), plecam pe undeva, nu conta unde, dar eu plecam. Aveam carnețelul acela de călătorii și luam trenul ca să văd România. Mi-am dat seama că altă ocazia nu o să am dincolo de perioada asta, a tinereții, că acum e momentul să fac ce vreau pentru că pot, că am timp. Mai încolo, nu o să mai pot, căci timpul nu o să mai fie ce-a fost!

Un rucsac, cortul și sacul de dormit

Au fost atâtea călătorii spre Herculane, Rânca, Straja, Polovragi, Sinaia, Predeal etc, încât nu îmi mai mi-aduc bine aminte. De fiecare dată îmi luam cortul și sacul de dormit, nelipsita cină a studentului (de pe-atunci), pateu Bucegi, pâine și bere Bugeci pentru hidratare. Am fost odată la Cozia într-un grup de vreo 16 persoane și m-am trezit în mijlocul nopții, alături de un prieten Cacao, într-o pădure, întuneric beznă dar cu lumina de la Nokia 1100.

Am o poveste despre o drumeție la munte, cred că atunci când am fost la Cozia (sau într-una din dăți) când urcam spre Releu iar eu cântam, dar cântam cu atâta patos încât adunam nori pe ceri și începea să plouă. Prietenii chiar mi-au zis ia-o tu mai în față, vreo 100 m, că te urmăm și noi, suntem în spatele tău. Ghici ce! Mă urmărea ploaia. Acolo unde eram eu și cântam, ploua, iar în spatele meu 100 m era soare și cald.

Îmi aduc aminte de o poveste cu sacul de dormit în tren, în drum spre Vama Veche din Craiova. Trenul făcea cam vreo 13 – 14 ore cu tot cu întârziere. Iar eu cu un prieten Iohan ne-am scos sacii de dormit și i-am pus pe hol (erau compartimente în vagon). Era chiar plăcut, pentru că pe măsură ce trenul mergea, ne și legăna, aproape că adormeam, dacă un grup de fete nu treceau pe deasupra noastră râzând. Unele cu fustițe, altele cu pantaloni, altele zâmbind, altele râzând.

Ideea e că ne-am ridicat amândoi, cu sacii de dormit pe noi, am țopăit după ele, în alt vagon. Ele erau în compartiment cu un cuplu de bătrâni și în momentul în care am apărut noi, cu sacii de dormit până la bustul nostru, țopăind ca iepurii (aproape că și eram așa 🙂 ), au început să râdă toate, de fapt râdeam toți, mai puțini bătrânii, care la un moment dat au deschis gura și au zis am priceput ideea, hai fă să ne mutăm să-i lăsăm pe băieți să stea cu fetili.

Ideea e că te și întorci cu un suvenir din peripeții

Îmi aduc aminte când mergeam cu trenul și pe atunci eram slab, bine nici chiar așa de slab da’ eram bine, arătam bine. Și de fiecare dată reușeam să stau în compartiment cu niște oameni de la țară și de fiecare dată bătrânica se uita la mine, la cât de slab eram și îmi spunea hai maică să mănânci niște slană cu ceapă și cu pâine, hai maică să mai pui și tu pe tine, și scotea și roșia, brânza ehee și ce mâncam. Un fel de train service.

Îmi aduc aminte când mergeam spre Timișoara și am luat trenul de noapte. Era aproape început de iarnă și pe cer era o lună plină cu un cer atât de senin, de sticlos. Atunci când am trecut prin munții de la Herculane încolo, am rămas decât eu cu o fată în tot vagonul. Doar noi doi. Era o fată cu ochii verzi, șatenă spre blond închis, un pic înăltuță cu niște buze subțiri.

I-am aruncat o privire și apoi în tot vagonul. Când am observat că suntem doar noi (ea, fiind pe partea în diagonală mie, la vreo 2 rânduri de scaune) i-am zâmbit un pic doar într-o parte a obrazului. M-am ridicat apoi și m-am dus pe hol pentru a deschide ușa ca să fumez o țigară. În timp ce priveam la luna plină, zăpada așternută pe munte de o înălțime considerabilă, mă trezesc cu ea lângă mine. Inițial am crezut că vrea să fumeze și m-am dat la o parte, într-un fel invitând-o non-verbal lângă mine, aproape de ușa deschisă.

Ea a venit lângă mine, s-a uitat la luna plină, la cerul înstelat și senin, la zăpada luminată de razele lunii și apoi la mine. Trag un fum și în îmi întorc capul spre ușă pentru a sufla. Apoi îmi întorc privirea și mă uit fix în ochii ei, mi-am întins brațul drept spre obrazul ei, dându-i la o parte părul, un pic după ureche. Apoi m-am aplecat spre ea și am sărutat-o.

Îmi aduc aminte când am fost cu prietenii la o petrecere studențească, intitulată Booha Party. Ea a fost ținută pe nisipurile de la Tuzla. Luând autobuzul de la Vama Veche spre Tuzla, m-am găsit rătăcit alături de câțiva prieteni printr-un lan de porumb. Sunetul valurilor spărgându-se de țărm, luna plină și zgomotul de greieri încă îmi răsună în cap. Iar noi strigând din toți plămânii Marco, Marcooo. Încercați să vă imaginați că în acel lan de porumb, de crezută singurătate, veți primi un răspuns la Marco. O altă gașcă de prieteni, pierduți și ei de asemenea în acel lan de porumb, mergând spre aceiași petrecere.

Ideea e că, party-ul acela s-a terminat cu mine și cu Iohan punând barul pe focul de tabără făcut de noi pentru a ne încălzi și luând o groază de doze de bere cu lămâie cu noi, pe drum. Vai, mi-am adus aminte și de acel nene care vindea pepeni galbeni, pe care l-am convins să ne dea și nouă vreo 4 – 5 pepeni pe gratis și un cuțit să-i tăiem. Imaginați-vă cum stăteam noi și vreo 3 fete care s-au agățat de noi, pe un drum de țară, stând jos, mâncând pepeni galbeni și surpriza surprizelor, furasem semnul care arăta pe unde să o iei către party și l-am cărat până acasă, în Craiova, pe tren.

Timpul trece maică și mamă cum trece!

Nu mi-o luați în nume de rău, nu mă plâng că trece timpul și că nu mai am timp să fac nebunii. Ehe, am fost total conștient de perioada studenției și a tinereții mele și ce înseamnă aceasta de fapt. Pentru mine (eu așa am considerat) a însemnat faptul că trebuie să-mi îndeplinesc aproape toate ideile mele nebunești, pe scurt să fac tot ce m-a tăiat capul, dar să fac lucrurile cu cap!

Timpul trece și uneori stau și mă gândesc mă da ieri eram student, ieri căram semnul de la Booha Party, iar azi, încep să-mi număr flocii albi din cap. Pe măsură ce mă aproprii de 30 de ani, timpul parcă s-a luat la întrecere cu mine și mă depășește de mai multe ori într-un an. Sunt atât de adânc băgat în muncă încât nu-mi dau seama cum trece timpul și mă minunez că a trecut o săptămână.

Cred că acum 3 zile m-am minunat că tocmai am ajuns în mijlocul lunii iunie și în mijlocul anului 2017.

Trece timpul maică și mamă cum trece…..

<div class='sharedaddy sd-block sd-like jetpack-likes-widget-wrapper jetpack-likes-widget-unloaded' id='like-post-wrapper-103532497-12741-6831050863c77' data-src='https://widgets.wp.com/likes/?ver=13.8.1#blog_id=103532497&post_id=12741&origin=damianirimescu.ro&obj_id=103532497-12741-6831050863c77&n=1' data-name='like-post-frame-103532497-12741-6831050863c77' data-title='Apreciază sau republică'><h3 class="sd-title">Apreciază:</h3><div class='likes-widget-placeholder post-likes-widget-placeholder' style='height: 55px;'><span class='button'><span>Apreciază</span></span> <span class="loading">Încarc...</span></div><span class='sd-text-color'></span><a class='sd-link-color'></a></div>