Vulcanizare Schimbare Roti

Articol primit de la un cititor al blogului meu, ce m-a rugat să rămână anonim.

Zi de duminică. Ca tot românul care muncește pe rupte, având 2-3 job-uri, mi-aduc aminte că săptămâna viitoare am planificat o ieşire cu familia la munte şi că nu am apucat să-mi echipez autoturismul proprietate personală cu anvelope de iarnă. Le am gata montate pe jante şi depozitate într-un garaj, aşa că nu ar fi foarte complicat să mă duc şi să le încarc în portbagaj şi să mă duc cu ele la un service auto, să le pun în locul celor de vară. Singurul mare impediment ar fi că este duminică şi nu sunt foarte multe service-uri deschise, iar în timpul săptămânii ar fi foarte greu de ajuns din cauza programului meu foarte încărcat.

Scot telefonul mobil şi văd că la service-ul unde mă duc de obicei şi fac această operaţiune de ani buni, este deschis până la ora 14:00. Perfect, este abia ora 12:00, mă duc la garaj, încarc anvelopele şi la 12:30 ajung la service-ul respectiv. Aveau trei sau patru stand-uri, toate ocupate, dar la coadă nu mai era decât o singură maşină în faţa mea. Nu apuc bine să mă dau jos din maşină că vine la mine şeful de service şi îmi spune că îi pare rău, dar nu mă mai poate băga la schimb, pentru că mai are nişte maşini pe margine pe care trebuie să le facă şi dacă pot, să vin de luni încolo.

– Îmi pare rău, zic, nu pot de luni încolo, astăzi aş fi vrut. Şi mă urc în maşina. Uite aşa pierdeţi un client fidel. Nu le dau numele pentru că nu vreau să le fac reclamă.
În fine, dau vina pe ghinion şi încerc să le găsesc o scuză şi o iau spre centrul oraşului, mi-aduc aminte de ceva vulcanizări pe Bvd Carol I şi încerc acolo.

La prima vulcanizare păţesc cam aceeaşi chestie, aveau un stand ocupat şi încă o maşină la coadă însă primesc acelaşi refuz, cum că după ce rezolvă maşina din faţa mea, închid şi pleacă acasă. Uf! Asta e pisica neagră de Black Friday, îmi tot taie calea. Încerc la a doua vulcanizare, care avea două stand-uri, dar ghinion, stand-urile sunt ocupate şi este coadă ca la balamuc.

Întorc maşina şi mă îndrept spre Lăpuş, mai ştiu ceva vulcanizări în zona aia, deşi nu prea mai am mari speranţe să găsesc deschis sau liber. În drum spre Lăpuş trec prin zona Frigorifer şi văd acolo o vulcanizare deschisă. Întorc repede maşina şi mă aşez la una dintre cele două cozi (aveau două stand-uri). În faţa mea, doar 3 maşini şi pe frontispiciul atelierului văd un panou electronic cu leduri pe care scrie că programul de lucru pentru zilele de sâmbătă şi duminică este până la ora 16:00. Super, zic, nu se poate să nu-mi vină rândul până la ora respectivă.

Prima maşină, cea care era în lucru în momentul în care m-am aşezat la coadă, eliberează ringul relativ repede, deci mai rămân în faţa mea doar două maşini. La fel şi la stand-ul paralel. Însă de aici încolo începe distracția.

Afară este frig, cred că undeva în jur de 3 grade Celsius şi mai bate şi câte-o rafală de vânt din când în când, ceea ce face să se simtă şi mai frig, aproape de îngheţ. Dau drumul la motor după vreo 25-30 de minute, căci simt că mi se face rece. Totuşi, parcă începe să dureze cam mult aşteptarea şi văd că lucrurile în faţă nu prea se mişcă cum trebuie. Însă mi-e greu să ies din maşină, nu-mi place să ies la frig şi nici nu prea îmi place să mă amestec în treburile altora, prefer să butonez telefonul mobil, să casc ochii pe Facebook sau să ma uit pe nişte tutoriale. Sunt învăţat de mic cu statul la cozi, de pe vremea fostului regim, cred că am statul la coadă în sânge, deşi este unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai tare.

La un moment dat, îmi mişc totuşi fundul de pe scaunul încălzit electric şi mă opresc puţin din poluare ca să văd ce se întâmplă, se apropia deja ora mesei şi eu eram încă la coadă. Şi mai ales văd că şi ceilalţi şoferi care aşteptau ieşiseră afară din maşini.

Ies şi eu din maşină şi asistând la discuţiile celorlalţi realizez un lucru teribil: la vulcanizare nu mai rămăsese dintre angajaţi decât un puştan de 14-15 ani (presupun eu, posibil să mă înşel), iar patronul, în loc să pună mână pe o salopetă şi să-l ajute pe bietul copil, dădea vina şi îi suduia pe cei care au plecat şi îi explica senin copilului că nu are ce să facă, că nu e vina lui, că o să-i dea afară pe ceilalţi şi că “asta-i viaţa!”.

Mă uit la bietul puştan şi de fapt, abia acum realizez că singurul angajat care a rămas să muncească e doar un biet copil, îl trădează faţa, căci mâinile par ale unui muncitor de pe şantier, cu cel puţin 20 de ani vechime în muncă. Ştiţi voi, mâinile acelea negre ca de funingine şi crăpate, trădează faptul că nu face treaba asta de ieri-alaltăieri, ci de mult mai mult timp. În cap are o căciulă murdară, aproape trasă pe ochi, de asta nu l-am observat de la bun început, iar în picioare nişte adidaşi subţiri de pânză prin care cred că trece frigul la greu, negri şi aia de mizeria acumulată în vulcanizare. Mă sui în maşină şi îl filmez pe şustache, să nu mă vadă patronul. Nu ştiu câţi ani are sau dacă are forme legale de muncă, însă condiţiile mi se par crâncene pentru o făptură atât de fragedă ca vârstă.

În faţa mea mai este doar o singură maşină, iar când aceasta este gata, copilul trece la maşina de pe celălalt rând. Din cauza presiunii, uită să slăbească prezoanele şi ridică maşina pe cric. Încearcă cu greu să desfacă prezoanele de la roata dreapta faţă, dar nu reuşeşte. Nu are cele mai bune chei tubulare, sunt uzate şi nu mai fac priză bine. Cred că şi prezoanele respectivei maşini nu mai erau atât de drepte pe la colţuri. Proprietarul se înfurie şi îl pune pe copil să-i dea maşina jos de pe cric.

– Dar reveniţi mâine, nu? îl întreabă cu teamă în glas copilul.
-Nu mai calc pe aici în viaţa mea, nu mă mai prindeţi voi pe aici niciodată ! He, he!

Şoferul din spatele meu e la fel de siderat ca mine şi trage aceeşi concluzie ca mine, patronul trebuia să-l ajute sau să-i dea drumul şi lui acasă. Îi este greu să se descurce singur.
Mă apuc şi îmi dau jos anvelopele de iarnă din portbagaj, căci între timp mutasem maşina pe poziţia de lucru şi i le aşez în dreptul celorlalte, cât mai aproape astfel încât să nu-i fie greu să le schimbe. Se apucă de roata din stânga faţă şi la al treilea prezon, aceeaşi problemă, nu făcea priză bine. Se duce în atelier după alte tubulare, mă uit după patron, dispăruse, s-a făcut nevăzut. Totuşi, îi dau credit puştiului şi nu-l stresez, încerc să-l ajut să găsească cheia potrivită şi după ce cotrobăie printr-o trusă, dă de cheia potrivită.

Ne mutăm pe partea dreaptă şi acolo face iar aceeaşi greşeală ca la maşina precedentă, uită să slăbească prezoanele şi urcă maşina pe cric. Ştiu că îi va fi mai greu acum, aşa că îl rog cu calm să lase maşina jos şi să slăbească întâi prezoanele. Băiatul, ascultător, se conformează. Ma uit la el şi văd cum la fiecare 10-15 secunde trage de nas. sigur îi este foarte frig, poate şi foame, cred că nici la toaletă n-a apucat să meargă. La vârsta lui alţi copii stau şi îşi fac temele sau se joacă liniştiţi pe Playstation, undeva la căldurică. Îl ajut şi îi ţin de roţi ca să poată monta prezoanele la loc.

Mă gândesc dacă eu aş fi putut face acest lucru în locul lui. Am mai făcut-o de câteva ori în tinereţe, căci am avut Dacie, dar acum nu sunt convins că aş mai lucra cu mâinile goale. M-aş duce întâi la Dedeman să-mi iau mănuşi de lucru şi chei noi. Şi evident, n-aş sta afară-n frig, aş căuta o locaţie adecvată. Realizez că am venit de fapt la vulcanizare pentru că vroiam să fac şi presiunea la roţi. Un cric soild aveam de unde să iau şi nişte tubulare şi în două ore, cât am stat la coadă, terminam treaba singur, poate mult mai repede.
Sunt cu lacrimi în ochi şi simt o mare frustrare, l-aş lua la palme şi la şuturi pe “patron”, dar a dispărut din peisaj. Poate şi pe părinţi, dar nu sunt sigur că are. Sau dacă are, poate sunt bolnavi sau foarte amărâţi. Altfel, niciun părinte întreg la cap nu ar trebui să-şi trimită copilul să muncească aici.

Mă gândesc să nu-i plătesc patronului nimic şi să-i dau toţi banii băiatului, dar realizez că nu mai am cu cine să mă cert şi în plus, îi poate lua banii după ce plec eu. Aşa că îi plătesc copilului cam de 4 ori costul pe care l-a cerut şi îi spun să păstreze restul. Băiatul, nedumerit se uită la bani şi încearcă să spună un “ – Dar, …” , crezând că am greşit calculul.

– Nu, nu, sunt ai tăi, îi meriţi ! îi confirm. Îi văd licărirea de bucurie din ochi şi o iau din loc băgându-mi şi scoţându-mi, în gând, toate făcutele şi nefăcutele. Cum era numele site-ului ăla cu bilete de avion ieftine, doar dus?

În fine, o iau spre garaj să las anvelopele de vară. La semafor, un copil cam de aceeaşi vârstă, însă ceva mai bine îmbrăcat şi încălţat, dar de etnie ştiţi voi de care, stătea la cerşit.

Fiecare după abilităţi, pricepere şi îndrumare. La mai multe catedrale!

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.