Relativitate si procese ireversibile
Ei bine, in seara aia nea Gheorghe a fost complimentat mai mult decat credeam. Ca arata bine, parca doarme, parca zambeste si ma tot intrebam ce rost isi au cuvintele astea ca doar peste trei zile va fi hrana pentru viermi si tot mort este. Stand langa sicriu si privind un om ca mine trecut in nefiinta mi s-a parut greu pretul vietii. Mi s-a parut ca moartea e eterna si noi doar niste puncte sterse cu sete de ea. Am crezut atunci ca joaca cu noi un joc dur. Ca pana la urma, ea ne fura de langa cei dragi si de cele mai multe ori lasa durere. Ca ea ne strica planurile si ne intuneca viitorul. Ca omul spera la ea doar cand viata lui e neagra si cu riduri prea adanci ca sa se mai zareasca zambetul. M-am gandit ca joaca pervers. La unii vine pe neasteptate chiar daca nu le plac surprizele, pe altii ii anunta printr-un diagnostic sumbru ca vine, dandu-le timp ca viata si speranta din ei sa lupte cu duhoarea ei. Pe altii ii ia pana sa vada lumina soarelui si le da cateva luni captivi intr-un alt corp… Toate astea imi treceau prin cap si aproape ca ma intristasem cand aud o voce:
– D-soara Maria? Nu il cunosteam personal, il vazusem doar un seara asta. Era barbatul cu privirea mai senina , era baiatul lui nea Ghe.
-Eu sunt.
-Dvs?
-M…
-Ma scuzati. Mircea! Mircea Rotaru. Ii intind mana politicos si el imi cuprinde mana puternic si zambeste cald facand abstractie de contextul inmormantarii.
-Imi pare rau pentru pierderea suferita!
-Multumesc…Tata s-a dus…aici e doar carcasa. Ce a fost mai important a lasat in inimile noastre, in mintile noastre, amintirile, educatia. Se va intalni acolo sus cu mama pe care a iubit-o si a respectat-o…. Incuviintez din cap cele spuse de el si dau sa plec.
-Ma scuzati…la inmormantare veti veni?
-Imi pare foarte rau. Am o zi grea miercuri la munca si nu voi putea ajunge. Mircea a dat usor din cap si mi-a zambit la fel de calduros ca prima data. Acum mi se parea suspect. Urma sa aflu de la Elena ca lui Mircea ii murise prima sotie de cancer osos. Acum imi parea rau pentru el. Oricum, ora aceea a trecut in ritm mortuar si de mult timp nu mai experimentasem relativitatea timpului asa de intens. Ma uitam la ceas din 5 in 5 minute cu speranta ca ar fi trecut vreo 20. A venit timpul sa plec. Mi-am exprimat condoleantele catre familie inca o data si m-am indreptat spre Elena.
-Tu mai ramai?
– Da, voi mai sta vreo ora.
-Trec sa te iau?
-Da, iti dau mesaj cand sunt gata.
-Bine.
O pup pe Elena pe frunte si ma indrept spre usa. Parca scapasem din lant. Imi simteam mintea si trupul libere. Imi venea sa cobor scarile cate 3, 4 deodata. Ajung la masina. Secret Garden-Simply you. Atunci realizez ca nu sunt atat de libera. Imi era foarte somn. Somnul acela care era pus pe pauza de ceva timp isi cerea tributul. In seara aia am ajuns acasa, mi-am pus o felie de delicii pe paine de la Hochland, am mancat-o repede si somn!
Va urma…