Cristina Barbu: Cuvântul care lovește

„Sunt anumite cuvinte, banale, care trec adeseori pe lângă sufletul nostru, nu le auzim, nu le băgăm în seamă, sau le uităm. Nu ne ating, dar sunt momente în care suntem mai delicați, mai vulnerabili și cuvintele comune, oarecare, lasă urme. Când pleacă din guri străine, indiferente, urma nu este adâncă, dar când pleacă de pe buzele unui om la care ținem, sapă ca un râu înfoiat de ploi.

Cuvintele rănesc, da, ce este nou sub soare? Cuvintele te pun la zid, fac din tine o țintă și te ciuruie, îți trec dintr-o parte în alta a trupului, prin inimă, prin suflet, sunt gloanțe pornite în momente de nervi, de frustrare, de oboseală, de cădere. Cel ce le împușcă, poate caută eliberare, le aruncă nepăsător. Le-am aruncat și eu, le-am folosit ca pietre și le-am dat ca pedeapsă. Nu am putut controla oboseala, căderea, am crezut că voi evada din mine, dar căderea a fost mai abrubtă, oboseala nu a dispărut, m-am lovit înainte de toate pe mine. M-am otrăvit. Otrava a rămas ani în inima mea, măcinându-mă, eu, acuzându-mă singură. Când băiatul meu era mic, avea cam șapte ani și  multă energie, se învârtea ca un titirez, mă ocolea, mă lovea în joacă, eu eram obosită, aveam de lucru, nu puteam să mă concentrez, i-am spus doar un cuvânt: ”Dispari!”. Nu am să uit niciodată privirea lui nedumerită, cu lacrimi mirate, cu ochii măriți. Am alergat după el, l-am luat în brațe, m-a iertat, acum câteva zile l-am întrebat dacă mai ține minte, nu, s-a uitat la mine zâmbind, uitase. Dar eu nu am uitat. Cuvântul meu a țâșnit ca o mitralieră, nu l-am putut controla. El a uitat, eu nu. Am plâns o noapte întreagă neputând crede că am putut rosti așa glonț, așa piatră, așa rană. Și acum mă gândesc la privirea lui de atunci, când nu este lângă mine, când mi-e dor de el, privirea aceea îmi vine prima dată în minte. Mă otrăvește și acum. Mă doare și acum.

De nenumărate ori, de-a lungul vieții am primit cuvinte. Cuvinte frumoase, adevărate, sau frumoase, dar împodobite în panglica prefăcătoriei. Dar și cuvinte care m-au durut. Am iertat, am uitat, sau vreau să le uit, mă rog Dumnezeului meu să […]”

Continuarea o puteți citi pe blogul doamnei Cristina Barbu, bloggeriță din Craiova.

<div class='sharedaddy sd-block sd-like jetpack-likes-widget-wrapper jetpack-likes-widget-unloaded' id='like-post-wrapper-103532497-6650-66e2e2c883230' data-src='https://widgets.wp.com/likes/?ver=13.8#blog_id=103532497&post_id=6650&origin=damianirimescu.ro&obj_id=103532497-6650-66e2e2c883230&n=1' data-name='like-post-frame-103532497-6650-66e2e2c883230' data-title='Apreciază sau republică'><h3 class="sd-title">Apreciază:</h3><div class='likes-widget-placeholder post-likes-widget-placeholder' style='height: 55px;'><span class='button'><span>Apreciază</span></span> <span class="loading">Încarc...</span></div><span class='sd-text-color'></span><a class='sd-link-color'></a></div>