Vrea cineva pizza?

Eram la o masa singur singurel. Ascultam o melodie veche, un sunet de saxofon, imi gadila timpanul. O masa de lemn bine lustruita si data cu un lac ce-i confera o stralucire frumoasa. O incapere, ce apartine unui local, cu o tema de anii 60-70 englezesti. Deasupra capului meu, era un ventilator mare, ce batea cu o viteza linistitoare, nu scotea zgomote. In fata mea, era asternuta pe un servetel o halba de bere. Era plin de ganduri, iar eu nu faceam decat sa dorm pe ele. Din cand in cand, mai sorbeam din berea aceea racoritoare, ma aducea pe linia de plutire in taramul realitatii. Aveam intrebari, dar nici un raspuns. Incercam sa gasesc o logica, a unor lucruri intamplae in viata mea, ce mi-au adus suferinta. Intr-un moment intens, vine chelnerita la mine, si ma intreaba daca vreau ceva. Cu ochii pierduti in halba de bere, imi desfac buzele si scot pe un ton linistit, o pizza. Vreau o pizza, cu ingrendiente alese, cu gusturi la pol opus. Dulce amar, pentru ca in ultima vreme, doar asta am primit. Vreau o pizza, pentru ca pana acum, viata mi-a oferit de toate. Tipa, se uita in alta parte si mi spune, ooookey, clar pe un ton ce denota faptu ca in mintea mea este o nebunie netratata. Se aude clopotul de la usa de la intrare. Imediat imi aprinde imaginatia si sunt transpus intr-un local american, cu o tipa pe role, care vine mestecand guma, sa mi preia comanda. Cand sa rostesc ce vreau, imi zice ea in locul meu urmatoarele cuvinte : „Iti voi aduce un platou cu delicatese. Sa stii, iti voi aduce o tochitura de necazuri presarate cu branza de experienta, date prin razuitoarea vietii. Fie ca iti convine sau nu, tot iti voi da ca si garnitura, bucurie dar sa nu uitam aromele fericirii. Un pic de lacrimi, pe alocuri, plus un pic de ketchup din dureri de inima, si din dragoste, punem sarea dureri sa nu o uitam, si costite de viata. Ouale tineretii sunt servite de asemenea, ca fel principal. Ca si bautura, iti aduc paharul amaraciuni, indulcit cu iubire. Bun, ma bucur pentru alegerea facuta, imi raspunde tipa cu un par carliontat si cu o mica boneta alba pe capul ei. Pe spatele ei era scrisa viata. Iar rolele ei, ii dadeau o viteza de trecere naucitoare. Caci viata trece rapid, iar timpul de asemenea e mic, in comparatie cu visele fiecaruia. Se intoarce chelnerita, trantindu-mi in fata, platoul vietii. Cum era el denumit in meniul, care il aveau. In meniu era scris, delicatesele vietii, paharul sinuciderii, sau lama mortii. Langa lama mortii, era o mica caricatura cu moartea cu coasa zambind. Tare amuzanta chestia ! Ma trezesc brusc, in localul unde ma aflam. Tipa mi-adusese o pizza desi nu era in meniul barului. Se uita la mine, si mi zambeste. Se aseaza in fata mea, si mi zice, tu esti ciudat, ti-a mai zis cineva asta? Imi intind mana spre halba de bere, si incep sa zambesc, nu esti prima…

– Nu ai de gand sa mananci? ma intreaba ei, uitandu-se atent cu ochii la gesturile mele.

– Poate ca intr-un final, voi manca, sau voi manca bucatica cu bucatica, sau ca voi musca din plin din acel platou, fluturandu-mi berea prin aer, si cu ochii fxati in tavan.

– Tu chiar esti un ciudat! Dar unul simpatic sa stii…

Imi arunc privirea spre ea, si o vad. Bruneta, cu un ten alb, frumos, si rosu in obraji, asemeni unei dulcete de copil. Zambesc, si ii spun ca tocmai am inceput sa beau din paharul amaraciunii, indulcit de iubire. Saxofonul canta in continuare, iar pizza este delicioasa, cat si compania. Daca tot e sa mananc din viata, mai bine mananc impreuna cu cineva… Vrea cineva pizza?