Sperante….

Intins pe mijlocul lacului inghetat, stateam si priveam stelele… Eram lipsit de orice speranta caci inima mea era zdrobita. Iubisem asa de mult si regretam ca nu am facut nimic ca sa arat, sa dovedesc. Eram prea timid, prea prost sa fac ceva. Pe cat de frig era afara, pe atat de fierbinti erau lacrimile ce curgeau pe obraji. Nu aveam nimic cu inima, insa ma durea asa de rau in interior incat nu stiam ce sa fac. Puneam mana pe ea, in speranta ca nu o sa ma mai doara, dar cu toatea astea nu se intampla nimic. Nu aveam cuvinte de spus, ci doar lacrimi amare si triste a ceea ce s-a intamplat. Ma intrebam de ce? Aceasi intamplare pe care toti dintre noi o avem la un moment dat in viata „De ce?”. Vroiam ca gheata sa se sparga, in mii si mii de bucatele, ca eu sa cad intr-un abis al intunericului si nimeni sa nu mai stie nimic de mine. Vroiam sa scap de aceea inima zdrobita si ce ma durea ingrozitor. Vroiam sa se termine totul… Am privit spre cer, spre acele stele ce erau martore la suferinta mea. Erau martore a tot ceea ce se intamplase, si cu toate astea mi se pareau egoiste, inumane, priveau ca niste statui si totusi puteau sa-mi simta durerea, si cu toate astea nu faceau nimic… „De ce?”.  Inchid ochii, adorm pe-un lac inghetat, cad intr-un adanc al gandurilor filozofice, al intrebarilor existentiale, cad adormind in propriul meu purgatoriu.

Timpul trece, asa de repede incat nici nu iti dai seama. Se spune ca timpul vindeca orice, dar oare de cat timp este nevoie sa vindece o inima zdrobita? Indiferent cat de mult timp ar trece, tot sunt urme, tot sunt cicatrici. Umblam in universitate, mergand alene, total schimbat fata de cum eram atunci pe acel lac. Nu mai eram naiv, nu mai credeam in dragoste, nu mai credeam in nimic. Nu mai vroiam sa mai simt aceea durere incredibila pe care am simtit-o atunci. Eram eu, cel care incerca sa se bucure de viata cu bune si cu rele, cu mic si cu mare. Eram un om ce se plimba printre oameni care dadeau importanta unor lucruri insignifiante pentru mine, bani, studii, viitor. Conta doar sa traiesc clipa la maxim posibil. Ma indreptam catre sala de curs, trec de o usa catre niste scari, vorbind la telefon. Imi ridic privirea si raman intepenit. Am inchis telefonul, caci mintea mea era complet goala, nu mai stia ce trebuia sa faca, unde trebuia sa ajunga. Era umpluta cu amintiri frumoase. Tot raul care a fost era uitat, sters de burete. Am simtit inima cum batea puternic, am simtit-o plina de viata, vesela, fericita. Genunchii mi se inmoaie, eram ca o gelatina, nu stiam ce ma mai tinea in picioare. Probabil daca m-as fi uitat la mine din exterior, as fi observat pulsul crescand nebuneste, cum in venele de la gat sangele imi pompeaza viata. Zambesc, eram fericit, o vedeam in carne si oase dupa atat de mult timp. 

Ne intoarcem iar la acel lac inghetat, ne intoarcem in timp si sa presupunem ironic ca, gheata s-ar fi spart, iar eu cad intr-un abis, intr-un adanc inghetat si intunecat. Intind mana spre o salvare, insa oare sa fie in zadar? O raza de lumina, aceea stea cazatoare, imi tulbure drumul meu amar spre strafundul lacului. Deschid ochii si tot ce vad este caldura, este un sentiment asa de cald ce emana doar din zambetul ei. Stralucirea ochilor ei, zambetul si privirea ei gingasa…. sa fie oare asta speranta ?