Povestea Cartitei
Era asa de mic cand s a nascut, si parca stia scopul lui in viata. Avea doua maini cu gheare, special sa sape. Ce nu stia el, ca se invartea itnr un cerc vicios in care facea acelasi lucruri. Pozitia orizontala de sapat, il facea sa fie paralel cu ceea ce insemna viata. Vremea trece, el creste, si realizeaza ca ceea ce traieste el, nu este decat o minciuna. Tunele peste tunele, si iar tunele, intr un loc intunecat, unde lumina nu patrunde. Mergand printr un tunel, se opreste tulburat. Deodata simte, ceva ciudat, un zgomot. Ciuleste urechile, si aude mai bine, era o armonie, era o melodie. O melodie ce i transmitea niste emotii puternice, atingandu i inima. Deodata lacrimi izbucnesc din ochii lui negri. Puternic miscat, plin de sentimente necunoscute lui, incepe sa sape. Insa diferenta este ca sapa vertical. Pe masura ce inaintea, sunetul era si mai puternic, iar emotiile erau si mai puternice. Ajunge, insa o problema i se asternuse in fata lui. Un zid de asflat il lasa pe dinafara, il obliga sa traiasca in lumea lui, intunecata, umezita al cercului de a face acelasi lucru zi de zi. Incearca sa sape prin asfalt, insa fara nici un rezultat. Melodia era puternica, ii vorbea direct inimii lui. Lacrimi peste lacrimi, sentimente de tristete, de parere de rau, nefiind capabil sa treaca de acest ultim obstacol. Insa cum era in acel loc, melodia, avea o directa conversatie cu inima lui, impulsionand o si mai mult sa lupte, sa reuseasca sa nu se dea batut. Miscat si mai puternic, renunta la lacrimi, renunta la gandurile negative, si continua sa zgarme, prin acel asfalt. Cu toata energia lui, chiar daca asta insemna sa si piarda mainile, tot lupta. Nu se lasase batut. Vroia sa cunoasca acest sunet atat de armonios. Si iata, minunea se intampla. Gaura isi face loc, in acel zid puternic de asflat. Scoate capul timid, si primul lucru pe care il simte, este caldura unui rasarit de soare, pe malul marii. Caldura asa de pasnica, calma, incat totul se aseza una peste alta. Rasaritul superb, razele jucause printre nori timizi, un cer plin de culori, albastru rosu, galben portocaliu, iar marea… atat de frumoasa, o partitura muzicala trasnpusa in culori. Alaturi, pe plaja, oameni. Dar nu orice fel de oameni, ci cei care stataeu in jurul unui foc de tabara, si radeau, se simteau bine, nu le pasa de absolut nimic. Oameni care nu se cunosteau, ci doar stateau acolo, se simteau cel mai bine. Privind in jurul lui, incepe sa si vorbeasca singur. Cum de am trait sub aceasta lume minunata? Cum de am putut sa stau atata timp in acest loc intunecat? Pe cand in mintea lui, isi punea atata intrebari, cei de acolo de langa foc, au intins mana spre el, iar toti il chemau sa li se alature. Cu pasi marunti, timizi, atat de diferit de ceilalti, renunta la orice gand, si se misca catre foc, catre cei de „dincolo”. Lasa deoparte toata diferentele, iar sentimentul de acceptare si de apartanenta la un grup, creste din ce in ce mai mult. Se simtea la locul lui, ca in sfarsit si a gasit locul in acest Univers. Si asa era, acum traia cu adevarat, acum inima lui, dansa de fericire, pe melodia armonioasa, sunet ce se numea viata. Viata traita cu adevarat, viata iubita zi de zi, indiferent de situatie. El, si a gasit locul…. Oare noi ni l am gasit pe al nostru?
Vama Veche – Cartita