Pe măsură ce înaintezi în vârstă, parcă e mai greu să te lupți cu stresul!
Am o chestie de-a mea, un fel de crez, o porție zdravănă de râs face bine la sănătate și combate stresul mai bine decât orice alt medicament. Râsul este un medicament natural, alături de sex. Dar parcă, pe măsură ce înaintezi în vârstă îți cam pierzi din tăria de a te lupta cu stresul. Și parcă începi să fi mai obosit!
Săptămâna trecută am avut una dintre cele mai ciudate zile. Am avut impresia că în loc de joi, este miercuri. Miercuri în toată regula și eram și supărat că mai este până când vine weekend-ul. Și tot acest sentiment a durat aproape întreaga zi, având chiar o contră cu Cristina pe această temă, susținând cu tărie că este miercuri. Vouă vi s-a întâmplat asta? Să nu mai știți când trece timpul pe lângă voi, să nu mai fiți conștienți de mediul vostru înconjurător?
Dacă acum câțiva ani aveam un plan solid, că orice ar fi nu mă las de râs, de data asta, parcă râsul nu este îndeajuns. Parcă am intrat în parte a vieții unde picioarele mele sunt atât de mici încât oricât aș alerga, tot nu pot scăpa/întrece stresul. Este ca și cum depun atât de mult efort pentru a nu fi prins în această situație și la finalul zilei sunt strivit de greutatea stresului.
Câteodată îmi vine să iau un clopot magic, să-l zdruncin în aer astfel încât sunetul să oprească timpul în loc. Parcă resimt din ce în ce mai mult nevoia de a apăsa pe butonul de pauză. Time-out Timpule și lasă-mă să respir! În ultimii trei ani am fost atât de angrenat, ca un boxeur amator, aruncat direct în luptă, însă pe cât de Rocky m-aș crede și simți, nu pot să arunc nici o lovitură asupra adversarului. Mă lupt cu morile de vânt.
Și unul dintre cele mai nemiloase zeități pe acest Pământ este Timpul. Timpul nu îi este milă de mine, de tine, de noi, este cu siguranță cea mai egoistă zeitate, văzându-și de drumul său și mergând doar înainte. Nu aruncă nici măcar o privire în stânga sau în dreapta, ci merge înainte. Iar în ultimii ani, Timpul nu merge, parcă mai mult îl întrece pe Usain Bolt!
Și revin la picioarele mele scurte, poate că de aici vine și stresul, pentru că stau prea mult cu capul înspre picioarele astea scurte și mă întreb ce nevoie să mai am de voi, dacă nu mă ajutați să alerg mai repede?. Și stau să aprofundez răspunsurile la această întrebare, în loc să încerc să găsesc un răspuns la întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem toți!
<div class='sharedaddy sd-block sd-like jetpack-likes-widget-wrapper jetpack-likes-widget-unloaded' id='like-post-wrapper-103532497-11183-68305f3455112' data-src='https://widgets.wp.com/likes/?ver=13.8.1#blog_id=103532497&post_id=11183&origin=damianirimescu.ro&obj_id=103532497-11183-68305f3455112&n=1' data-name='like-post-frame-103532497-11183-68305f3455112' data-title='Apreciază sau republică'><h3 class="sd-title">Apreciază:</h3><div class='likes-widget-placeholder post-likes-widget-placeholder' style='height: 55px;'><span class='button'><span>Apreciază</span></span> <span class="loading">Încarc...</span></div><span class='sd-text-color'></span><a class='sd-link-color'></a></div>Cine/Ce ne-a scurtat picioarele, de nu mai putem alerga?