Amazing……
Amalgam de gânduri, concentare zero. Îmi stă mintea exact la ce nu trebuie sau mai bine zis la ce nu ar trebui să stea. Pur și simplu mă întreb: e chiar așa de dificil sau ar trebui sa tac? Ce ar trebui să fac? Îmi pun întrebări, nu ar trebui. Inchid ochii. Ce văd? Zâmbesc, normal…de ce? Pentru că îmi place. Te văd pe tine în modul tău natural de a fi. Direcția 5- Lângă mine. Pe fundal. Ironie sau nu? Nu știu cum ai vrea să îți vorbesc. Nu știu ce ar trebui să mai fac. Sentimente. Ce e cu ele? De ce îmi ocupi mintea din ce în ce mai mult? Începe să îmi fie greu să mai joc tot acest teatru. Suntem pe o scena, suntem oameni, jucăm, dar și privim. Oare nu privim cum totul trece pe lângă noi? Jocul aceste oare chiar face așa de bine? Poate altora, celor care se uită…dar celor care îl joacă oare nu le este greu? Camera mică, un neon ce pâlpâie, amalgam de culori se învăluie ca o pensulă ce vine singură și îți setează nuanțe potrivind toate culorile creând un decor perfect pentru noi.
Sunete, neonul care pâlpâie, lumina care cade pe obiecte. Iar tu ești acolo încăpățânată ca un taur. Încep să îmi pun întrebări.Poți vedea și altceva? Su nu, nu cred. Rămân un spectator pentru tine. Și te observ. Nu ai cunoștință de mine. Nici nu cred că îmi pasă dacă îți dai seama de asta sau nu. Prefer să rămân observator acum, să îmi iau notițe. Te văd cum ești, jovială, felul tău de a fi. Observator fiind, îți observ și defectele. Și nur știu de ce, parcă prin gesturi și modul de a vorbi, tot mă faci să îmi doresc să nu mai fiu așa. Să intru în poveste, să mă integrez în ambient, să îmi doresc ca pensula care a aranjat culorile să mă ia și pe mine, să mă deseneze în fața ta, să îți zâmbesc și să las soarta să îți facă datoria. Aerosmith- Amazing, yeah, u really are, cu totul, fac o pauză căci melodia îmi răsună din ce în ce mai tare și îmi străpunge mintea, aducându-mi aminte să nu întrec limita. Sunt eu de vina că îmi doresc să apar în fața ta? Nu cred. Felul în care respiri, cum ți se mișcă burta când respiri, greu, apăsat, obosită. Concentrarea pe care o arăți. Zâmbetul tău însă, năucitor spune totul. Îmi pun întrebări. Cum îți sunt buzele tale? Ce gust au? Mor să aflu, inima mea nu mai rezistă, vrea să te simtă aproape, vrea să îți cunoască inima în profunzime. Reușeșc să trec limita și să trec pe lângă tine în așa fel încât tu să simți că este doar o adiere rece, ca și cum o fantomă a trecut pe lângă tine. Te sperii, îți trece un fior pe spinare, mă bucur cu prețul acestui fior am reușit să îți miros părul. Îmi place ce miros are. Este în armonie cu parfumul pe care îl folosești. Vreau mai mult, vreau să știu mai mult și mai mult. Dar vreau deocamdată să aflu fără să știi tu. Și încep să întrec măsura, să trec limita care este setată, delimitată. E acel zid de sticlă ce nu îmi permite să aflu multe. Într-o bună zi îl voi sparge pentru că nu îl mai doresc. Pielea ta, ce gust are? Cum este la atingere? Vrea să îți simt pulsațiile de la venă, să aud sângele cum pulsează, cum fierbe atunci când îți sărut pielea de la spate, de la bază, urcând și urmând drumul ales de șira spinării. Vreau să îți cunosc totul, vreau să știu totul Vreau…însă, nu vreau să stric nimic, de aceea aleg să rământ în spatele zidului, să rămân o fantomă, să fiu acel fior pe șira spinării. Cel puțin atunci îți dai seama că există o prezență lângă o prezentă lângă tine. Da, este, cel puțin o entitate. Știi filmul Ghost sau Fantoma mea iubita? Dragoste ca aia oare există în această lume? Rămân optimist și cred că da, există. Trebuie să cred în această dragoste și dacă eu cred atunci trebuie sa mai existe o altă persoană care să creadă. Tu crezi? Acum când îmi pun aceste întrebări stând în fața ta, uitându-mă în ochii tăi așa de frumoși, inocenți…oare ce ascund în spatele lor? Este acest mister de a nu putea să pătrund în mintea ta, de a nu putea să îți citesc sufletul. Ce este în această ceață pe care tu o ai? Ce ascunzi? Hmm. Voi vedea pe parcurs. Până atunci…mă lupt cu sticla…până acum este puternică, însă sper că voi reuși.
One comment