2009 – realitate sau fictiune?

 Sună din nou telefonul. În acea noapte am primit două apeluri importante. Amândouă m-au făcut să alerg, să ajung dintr-un punct într-altul cât mai repede. Primul a fost cel de la 11, al doilea a fost cel de la 6 când eram prin centru şi mă plimbam.

Iar de aici îmi las imaginaţia. Sună telefonul. O voce pe care nu am auzi-o des de ceva vreme încoace.

-Poţi să vii?

– În 15-20 de minute.

– Ok, te aştept.

Începe să alerge cu o energie pe care nu şi-o poate explica. De unde provine? De unde vine? Cum de a început inima să îi bată aşa de tare? Asa de repede i se mişcă picioarele. Respiraţia…care respiraţie? Din când în când mai inspiră un pic de aer. Ceaţa…trece prin ea. Îi rămâne chiar şi forma în spatele lui. Ajunge într-un loc în care numele lui, un nume vechi pe care nu prea l-a mai auzit, este strigat. Are impresia că vocea este peste tot. Este un pic numb. Nu ştie ce să creadă, unde este?

Aaaa, sus, acolo. Urcă scările. Sleit de energie, dar le urcă. Inima tot pompează sânge. Ajunge şi deschide uşa. Ce

lumină puternică! Ochii lui obişnuiţi până acum cu întunericul din jurul lui, un întuneric în care a stat ceva timp. Vede lumina orbitoare, nu poate să stea în ea. E prea dureroasă lumina. Te face să fii conştient cât de mult ai putut greşi. Nu vrea să îşi vadă propria lui faţă, cea care poartă atât de multă vină. O vede, dar nu prea bine. Lumina îl împiedică să vadă adevărul din jurul lui. Stinge repede lumina. În sfârşit revine în starea lui, stare în care era de multă vreme, o stare întunecată. Pentru câteva clipe bune a fost acel om care obişnuia să fie, omul pe care mulţi îl ştiau, dar vina e prea grea, cât şi păcatul e prea greu, iar la lumină totul se vede. Întunericul ia din nou formă în jurul lui. Ea tot acolo era, în faţa lui acum o putea vedea, ironic, clar şi limpede, putea să o vadă. Stau lângă fereastră, lumina cerului luminat de lună trecea prin gream în timp ce razele lunii îl ocoleau, toate cădeau pe faţa ei. Un moment de linişte, nimeni nu spune nimic. El îşi fixează ochii ţintă pe ea, o urmăreşte atent, ea vede…se face că se uită în altă parte, dar îl cunoaşte destul de bine, cel mai bine. Ştie ce simte, ce gândeşte. Într-un final cade în joc, se uită şi ea la el, se înţelegeau din priviri.

Ea era aşa de frumoasă. El, un om cu greutăţi în spate, decizii proaste, ea învăţase multe lucruri. Din fericire, ea a învăţat lucrurile bune, el, apucase o cale pentru care mulţi îl condamnau, o cale pe care a căzut atât de uşor, printr-o durere, şi încă una…iar ea stătea în faţa lui. A văzut din nou acel păr cu uşoare bucle la final cum se lovesc de umeri, a văzut din nou ochii ei frumoşi, zâmbetul ei care ascunde o grămadă de lucruri.

I-a văzut din nou gâtul, trupul ei, picioarele. S-a schimbat în bine, mult în bine. Rămâne fără cuvinte şi întră în jocul ochilor. Multe lucruri se spun, cel puţin el avea atât de multe să îi zică, voia să facă o gramadă de lucruri, dar se abţine. Îşi păstrează cumpătul. Inima tot îi bate puternic, însă nu mai face nimic, doar stă, dar nu o poate controla. Ea îl impulsionează la o grămadă de nebunii. Prin mintea lui îi trec o grămadă de idei, toate nebuneşti, dar se abţine, ar vrea să le facă din toate inima, se abţine cu greu. Ea se duce la baie, el are nevoie la el, să îşi dea cu apă pe faţă, să-şi revină în lumea aceea întunecoasă în care a stat atât de mult timp, s-a acomodat cu ea. În acea lume nu îi pasă de el, se consideră un om cu o grămadă de greşeli, un om care nu merită nimic, iese din baie şi o vede şi pe ea…Doamne, ce frumoasă era. Îşi aduce aminte de momentele frumoase petrecute împreună, atât de multe momente frumoase petrecute împreună. În lumea lui întunecoasă când se uita la ea, în jurul ei se face lumină. Ar vrea să se apropie de ea, însă i-ar fi teamă că ar vedea şi ea faţa lui vinovată. I-ar vedea păcatele. Se hotărăşte că trebuie să plece, nu poate să rămână oricât de mult ar vrea, nu poate. Pe cât de mult inima lui doreşte, pe atât de mult raţiunea îi spune că nu, ea merită ceva mai bun, nu un om cu greşeli făcute. Ea merită să fie fericită. Îi este frică de el însuşi. Este un război atât de intens. Un război al sentimentelor, un război între inimă şi raţiune. Nu ştie ce să facă, care va câştiga?

De cine să asculte? Este la uşă, se încalţă, se uită la ea şi ea la el, îi şopteşte uşor, atât de uşor încât doar ea să vadă…îi vorbeşte pe buze, îi spune un lucru: eşti frumoasă. Ea, într-o meodieste ce o caracterizează şi uneori extrem de enervantă îl contrazice, mereu îl contrazice, cu orice. El nu avea niciodată dreptate. În viaţa lui nu mai văzuse o fire atât de încăpăţânată, atât de modestă şi totuşi, o fiinţă atât de dulce, frumoasă şi de gingasă. Îi întinde mâna să dea noroc, se uită un pic la ea, la acea mână caldă şi se uita şi la ochii ei. Nu mai are putere să se mai abţină, lacrimile stau să izbucnească, ştie ce a pierdut, se întoarce, nimeni nu îl vede, afară întuneric beznă, întors cu spatele la ei, îi salută pe toţi, însă în ochii lui lacrimile şi-au făcut apariţia. Se opreşte pe loc, câmd să iasă afară din bloc, închide ochii şi îşi spune: ţi le iei pe cocoaşă pentru orice greşeală pe care ai făcut-o şi meriţi asta. Încet, încet dimineaţa îşi face loc, iar aleargă pentru a-şi epuiza energia care este generată de o inimă care bate din ce în ce mai tare atunci când este în preajma ei. Aleargă, aleargă ca să îşi accepte întunericul din preajma lui, aleargă pentru a-şi accepta starea lui.