Fără depresie!

Ceasul arăta nu mai puţin de 07:30. Mă îndrept spre uşă. Cu ochii între-deschişi văd un cap blond şi o siluetă slabă. Elena.

– Eşti în întârziere…neaţa!

-Bună dimineaţa! Nu voi ajunge decât la raportul de gardă. Vrei să rămâi la cafea 10 minute?

Elena strâmbă puţin din nas, dar până la urmă acceptă. Am rugat-o să mă scuze. Trebuia să ajung la baie. Între timp ea a făcut cafea pentru amândouă.

-Ce a fost cu tine aseară? Mă întreabă Elena cu glas îngrijorat.  Am văzut lumina aprinsă în acea cameră toată noaptea.

-Am fost cam melancolică. De la vin, cred! Încep să râd şi şi să schimb subiectul. Voiam să scap de întrebările ei chinuitoare.

În timp ce îmi pregăteam hainele şi geanta, Elena se plimba după mine şi îmi povestea diverse ( nimicuri). Timpul ei a expirat destul de repede şi până să îmi dau seama ne-am şi luat la redevere. Am tulit-o la duş. În ciuda nopţii altfel, mă simţeam cu sufletul uşor, eliberată trupeşte, mă simţeam mai puternică. În atitudinea asta îmi iau cheile, geanta şi plec la serviciu. În maşina: Rebeat, my inner song. Pe drum mă gândeam că dacă tot am anulat seara de gătit cu Elena din pricina morţii lui nea Gheorghe, să ies undeva. Dar unde? Cu cine? Cine vrea să iasă în cursul săptămânii la o seară prelungită de distracţie?! Dau search în mintea mea şi găsesc vreo trei prietene din facultate care niciodată nu m-au refuzat.

Intru pe poarta spitalului, parchez maşina. Ca să mă asigur că în seara asta nu voi culege iar laurii plictiselii din anii tinereţii mele, le adaug pe toate la conversaţie pe facebook , cu următorul mesaj: sunteţi gata să resuscitaţi din ghearele plictiselii o scumpă colegă ?

Dau send şi intru la raportul de gardă. Telefon pe silent.

Astăzi toţi colegii mei mi se păreau plouaţi. Pe semne că starea mea era prea euforică. Îmi venea să râd când se prezentau situaţii jenante şi tot timpul aveam un zâmbet tâmp pe faţă. Eram şi eu vinovată, dar şi managerul, al cărui spirit părea astăzi din spiţa lui Adolf Hitler.

Mă uitam la telefon periodic. Nimic. Până la 08:55 nici un răspuns. Când se trăgeau concluziile raportului de gardă, îmi vibrează telefonul în buzunar. Îl scot repede. Toate trei au picat de acord, cerându-mi oră şi locaţie. De data asta nu mai zâmbeam, rânjeam la propriu şi eram convinsă cumva că ochii mei deveniseră verzi sticloşi. Era doar imaginaţie.

Dau mesaj înapoi: 20:30 la Cavalerie. Starea mea de euforie s-a prelungit pe tot parcursul zilei, astfel încât, până aproape de sfârşitul zilei de muncă, nici nu am simţit că am fost la  serviciu.

Mai aveam 10 minute până să plec, când îmi ciocăne cineva în uşa cabinetului. Era o fostă pacientă cu un buchet imens de flori şi o felicitare. Îmi mulţumeşte că de şase luni nu a mai avut depresie. Îmi povesteşte entuziastă cu cât drag şi-a reluat activităţile, cu cât drag le planifică şi văd şi eu cu ochiul liber cum faţa ei radiază de bucurie şi că este foarte îngrijită.

-Doamnă doctor…îmi permit să vă rog ceva…

-Spuneţi!

-Vreau să vă citesc ceva..

-Desigur.

Cu glas tremurând şi plin de emoţie începe: Hei tu! Mă mai ţii minte? Poate nu. Sunt sufletul ăla de care întrebai când căutai luminiţa de la capătul tunelului. Sunt acel cineva de care întrebai ‘ Mai o fii cineva care trece prin ce trec eu?’ Vin acum după o vreme în care căutam ca tine, ieşirea! Cum ce-i cu zâmbetul ăsta? Cum ce e cu părul aranjat? Cum ce e cu planurile mele îndrăzneţe de viitor? Cum adică bucuria asta e nefirească? Am venit să îţi dau braţul de care ai nevoie să ieşă. Ştiu că îmi vei spune că nu ai nevoie de braţul meu să ieşi din lumea plină de nisipuri a ei. Dar nu despre braţul meu e vorba, ci despre AL TĂU. Şi mai ştiu ce vei face. Îmi vei arăta tabloul cu ultimul tău zâmbet şi îmi vei mărturisi sincer că vrei din nou să zâmbeşti. Îmi vei explica fiecare durere şi toată lipsa de voinţă pe care o deţii. Şi eu voi face câteva lucruri printre care îţi voi spune că ştiu cum e, iar tu mă vei contrazice. Eu fiind încăpăţânată, voi continua.

Ştiu cum e să uiţi când ai râs ultima dată cu poftă. Să te doară muşchii feţei zâmbind încercând să păstrezi aparenţele. Ştiu cum e să îţi facă cineva un compliment şi tu să te gândeşti că nu are nici un motiv să o facă pentru că tu eşti un nimic. Ştiu cum e să te ridici din pat doar pentru că e nevoie şi atunci să cauţi cu privire flămândă doza de sertononină. Ştiu cum e să aştepţi naoptea doar pentru a te scălda iar în gândurile şi rănile tale, ca mai apoi să îţi iei doza de hipnotice şi apoi să dormi, dar nici somnul să nu îţi fie lin. Ştiu cum e când cele mai plăcute activităţi îţi devin povară. Ştiu cum e să trăieşti paralel cu tine. Una tu doborâtă şi alta care pastrează aparenţele. Stiu cum e să fii sătulă de : dacă vrei, poţi.

Îţi mai aminteşti de planurile tale? De când erai tu cu tine şi visai cu ochii deschişi? Îţi mai aduci aminte de tine  când puneai mai  mult preţ pe tine decât pe eşecurile tale sau pe părerea altora? Îţi mai aduci aminte când îţi puneai ruj roşu pe buze şi erai gata să înfrunţi orice greutate? Depresia este o haină incomodă pentru suflet. Se schimbă exact pe dos stării tale sufleteşti. Te-a mutilat. Te-a mutat într-o lume care nu e a ta. La fel cum făcuse şi cu mine. Ce pot să îţi spun? Eşti singura care te poate ajuta! Aripile sufletului tău să fâlfâie atât de tare încât să zbare haina asta lânoasă şi care zgârie. Dă la o parte tot ce te răneşte: trecutul şi viitorul. Persoane şi fapte.

Aruncă fără regret tot ce ţi-a lăsat rană. Debarasează-te şi  nu aştepta laude pentru asta. Vei găsi din nou puterea să te uiţi în oglindă şi să zâmbeşti. Vei găsi puterea să te bucuri de soare şi de flori. De copii şi de muncă. De citit şi de goblene. De tot ce îţi făcea plăcere. Agaţă-te de speranţă şi aruncă tot ce e dăunător. Te vei lupta cu tine şi vei  mai cădea de câteva ori până la final. Îţi va fi teamă şi vei avea lupte interioare. Te vei lupta cu sindromul de discontinuitate…ştii despre ce vorbesc. Vei ameţi şi vei cădea în gol, în interiorul tă de sute de ori. Dar va veni momentul când după ultima cădere, să te ridici tu, cea care erai odată. Îţi vei pune rujul roşu pe buze, îţi vei lua atitudinea de învingătoare, pantofii cu toc şi cel  mai important, aripile de zbor. Vei regăsi tot ce ai pierdut bun. Însă, fă curat. Te pricepi la asta mai bine ca oricine. Fă pentru tine de data asta. La capăt, te aşteptăm noi, cei care ştim prin ce treci! Vino!’

-Acesta e mesajul meu de încurajare pentru toate femeile care trec prin nisipurile mişcătoare ale depresiei. Vă rog, dacă consideraţi de cuviinţă, împărtăşiţi şi cu celelalte paciente textul ăsta. M-ar bucura să audă şi ele ceea ce eu aveam nevoie să aud.

I-am zâmbit confident şi am asigurat-o că aşa voi face. Ne-am luat la revedere. Am plecat spre maşină. Elena deja plecase. La 16:30 era înmormântarea lui nea’ Gheorghe.

Va urma!

 

 

<div class='sharedaddy sd-block sd-like jetpack-likes-widget-wrapper jetpack-likes-widget-unloaded' id='like-post-wrapper-103532497-8282-66e2e8c87e5ce' data-src='https://widgets.wp.com/likes/?ver=13.8#blog_id=103532497&post_id=8282&origin=damianirimescu.ro&obj_id=103532497-8282-66e2e8c87e5ce&n=1' data-name='like-post-frame-103532497-8282-66e2e8c87e5ce' data-title='Apreciază sau republică'><h3 class="sd-title">Apreciază:</h3><div class='likes-widget-placeholder post-likes-widget-placeholder' style='height: 55px;'><span class='button'><span>Apreciază</span></span> <span class="loading">Încarc...</span></div><span class='sd-text-color'></span><a class='sd-link-color'></a></div>