Încrederea în sine
Încrederea în sine
Încrederea în sine

Este foarte simplu să vorbim de încredere și să le spunem altora ce să facă în anumite situații. Pentru noi, aceia care vorbim despre încredere, luăm lucrurile atât de simple și foarte mici. Dacă nu reușim măcar pentru o secundă să ne punem în pantofii acelei persoane și să înțelegem ce simte, cum gândește, ce gândește, ce îngrijorări are, cum putem noi să vorbim despre încredere în sine și să-i dăm astfel un sfat astfel încât acel sfat să fie susținut și de practica personală nu doar teorie?

Suntem un popor cărora ne place să vorbim și să fim filozofi. Dacă filozofia ar fi un domeniu bine plătit, iar filozofii ar avea salarii, am fi cea mai bogată țară din lume. Indiciile de sărăcie, tristețe ar stagna la nivelul de 0%, iar economia ar bubui.

Eu nu știu de voi, dar eu stau și îmi pun următoarea întrebare: dacă se dau atâta sfaturi de la toți „înțelepții” de ce situația persoanei respective stagnează? Pentru că sfatul respectiv este doar o carcasă goală. O cutie poleită doar, fără nimic consistent în ea. De fiecare dată când dau un sfat, unul ce vine dintr-o situație asemănătoare cu ceea ce eu am trecut și nu are nici un efect, înseamnă că am dat o cutie poleită decât. Am fost fără substanță și am vorbit doar de dragul de a vorbi.

Prefer să vorbesc și să ajut, cu experiența mea, nu pentru că mă consider un înțelept, ci pentru că țin la cei din jurul meu și le doresc tot binele. Asta nu înseamnă că alerg după fiecare în parte și după ce le zic „salut” le zic „hai să-ți dau un sfat!”.

Vreau să ajut atunci când mi se cere și vreau să ascult. Pentru că prea mult văd oameni în jurul meu care doar vorbesc. Puțini dintre ei stau și ascultă. Iar aceia care ascultă, poate că dau din cap din inerție aprobând spusele interlocutorului, dar în mintea lor se gândesc la listele de cumpărături.

Timpul acesta este atât de prețios. Regret, din acest aspect, timpul de acum câteva secole. Căci atunci aveai timp să stai la masă în familie, cu prietenii și nu trebuia să întrerupi o discuție interesantă cu o întrebare stupidă: „îmi dai și mie o viață la Candy Crush?”

Vorbeam de încrederea în sine, ce facem cu ea? Dacă ar putea să ne-o da cineva pur și simplu ar fi minunat. Dăm o comandă telefonică și spunem gramajul „vreau și eu 3 kilograme de încredere dublă rafinată, am nevoie să mă simt bine”. Parcă văd toalete cu oameni ducându-se pe o tejghea scoțând pliculețul cu încrederea în sine și trăgând-o pe nas înainte de o întâlnire, interviu de angajare sau altceva.

Așa am ajuns? Să tânjim după ea? Nu avem nevoie de altă persoană să ne dea încredere în noi. Noi înșine ne dăm încredere. Este îndeajuns doar să întorci privirea în spate, în trecutul tău și să te gândești de unde ai pornit și prin câte ai trecut. Zici că nu ai realizări? Nu ai ceva monumental de care să-ți aduci aminte? Asta pentru că ai o definiție a realizărilor impuse de o societate bolnavă. Încrederea se clădește în pași mărunți! Pas cu pas ți-o clădești. Pe măsură ce treci prin viață vei realiza că fiecare problemă, fiecare necaz, este de fapt o cărămidă pusă pentru construirea scării înțelepciunii.

Așa că, hai, zâmbește! Deschide ochii și uită-te atent în fața ta. Cu siguranță ai deja trepte pe care trebuie doar să le urci.

4 Thoughts to “Cu încrederea în noi ce facem?”

  1. Când a fost cutremurul acela mare din Turcia, acum câțiva ani, am văzut la televizor, un câine care căuta supraviețuitori, era ținut pe teren doar două ore după care era scos și băgat alt câine. De ce? Pentru că dacă în acest timp, dacă nu găsea nimic își pierdea încrederea în sine și nu mai dădea randament, nu mai agita apele când era nevoie. Încrederea în sine este importantă, dar este și un exercițiu pe care trebuie să-l învățăm în fiecare zi!

  2. ” Zici că nu ai realizări? Nu ai ceva monumental de care să-ți aduci aminte? Asta pentru că ai o definiție a realizărilor impuse de o societate bolnavă.” – Aici mi se pare ca ai surprins esenta. Culmea, si eu am momente in care imi pierd increderea in mine. Dar tot acolo o regasesc. Sigur, ma ajuta si cei din jur sa trec peste momentul de cumpana (tristete mai degraba) dar pana la urma, tot noi suntem cei care spunem Gata! Ajunge!
    Si mi-a placut si ideea ta cu sfaturile ca o cutie goala poleita. Pentru ca da, in multe situatii, asa este.

    1. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de această fază cu definiția. Până la urmă trăim într-o societate în care ni se impun țeluri, obiective și realizări. Poate un copil care merge pentru prima dată pe două picioare generează o realizare imensă atât pentru el însuși cât și pentru cei din jur. Vedem în jurul nostru bebeluși, copii care merg, dar de fiecare dată când vedem primii pași, inima îmi explodează de fericire. Este o realizare imensă!

      Pe de-o parte, am început să fac o contabilitate a cutiilor poleite pe care le-am dat. Și cum de am ajuns în aceea situație. Poate că nu am fost destul de atent. Poate că nu am încercat să mă pun mai bine în situația persoanei respective. Oricum, făcând acest lucru ajungi să fi conștient că dacă ești inteligent, degeaba dacă nu ai și empatie pentru cei din jurul tău.

Lasă un răspuns